ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

ŢĂRI MEMBRE:

Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Canada, Marea Britanie, Grecia, Turcia, Germania, Spania, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Portugalia, Statele Unite, Italia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia

ORIGINILE ALIANŢEI:

• Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.
• Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera legii.
• NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanenţă conexiune cu securitatea Europei.
• Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
• Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 - care este baza legală şi contractuală a Alianţei - a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
• Bazată pe cooperarea dintre state, Alianţa îşi propune să permită realizarea obiectivelor de securitate ale statelor membre şi să asigure condiţiile unui nivel egal de securitate, indiferent de conjunctură sau de capacităţile de apărare ale acestora.

• Furnizează o bază indispensabilă stabilităţii climatului de securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe dorinţa de a soluţiona în mod paşnic eventualele divergenţe. Urmăreşte ca nici un stat să nu recurgă la intimidare sau represalii împotriva altei ţări europene sau să-şi impună hegemonia;
• Conform articolului 4 din Tratat funcţionează ca un „forum transatlantic” de consultare mai ales atunci când s-ar ivi o situaţie de risc asupra securităţii membrilor, dar şi asupra oricărei probleme ce prezintă interes vital pentru aceştia;
• Oferă mijloace de descurajare şi apărare împotriva oricărei ameninţări care ar viza un stat membru N.A.T.O.;
• Asigură echilibrul strategic în Europa.

ISTORIC:

1945 - este semnată Carta Naţiunilor Unite la San Francisco.
1948 - semnarea la Bruxelles a Tratatului asupra colaborării economice, sociale, culturale şi privind autoapărarea colectivă, de către miniştrii de externe din Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
1949 - la Washington se semnează Tratatul Nord-Atlantic de către Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite.
1951 - la Ottawa, ţările membre semnează un acord asupra Statutului NATO, a reprezentanţilor naţionali şi a Secretariatului Internaţional (Acordul asupra Statutului Civil).
1952 - Grecia şi Turcia aderă la Tratatul Nord-Atlantic. NATO îşi deschide sediul provizoriu la Palais de Chaillot, Paris.
1952 - la Paris se desfăşoară prima şedinţă permanentă a Consiliului Nord-Atlantic.
1954 - semnarea Acordurilor de la Paris. Republica Federală a Germaniei este invitată să se alăture NATO, iar Italia şi Republica Federală a Germaniei aderă la Uniunea Europei Occidentale (UEO).
1955 - Republica Federală a Germaniei devine membră a NATO.
1967 - inaugurarea, la Roma, a Colegiului NATO pentru Apărare.
1967 - Deschiderea oficială a noului Cartier General al NATO, la Bruxelles.
1982 - Spania a devenit, membru NATO
1989 - aniversarea a patruzeci de ani de la semnarea Tratatului Nord-Atlantic este marcată printr-o sesiune specială a Consiliului Nord-Atlantic şi prin alte ceremonii desfăşurate la sediul NATO şi în capitalele ţărilor membre.
29 - 30 mai 1989 - întâlnire la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, la care participă şefi de stat şi de guvern. Preşedintele Bush anunţă iniţiative majore noi de reducere a forţelor convenţionale din Europa. Adoptarea Conceptului cuprinzător al Alianţei de control al armamentului şi de dezarmare şi publicarea unei Declaraţii a Summit-ului.
1999 - trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO.
21 - 22 noiembrie 2002 - la întâlnirea de la Praga (Republica Cehă), şapte ţări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România. În 2004 - ţările invitate s-au alăturat NATO. Albaniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o cerere abia în 2002 şi este abia la începutul procesului.
13 septembrie 2001 - NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.
10 februarie 2003 - NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul.
2004 - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia, acestea fiind ultimele state care au aderat la alianţă.

Secretarii Generali ai NATO

• Lord Ismay (1952-1957)
• Paul-Henri Spaak (1957-1961)
• Dirk Stikker (1961-1964)
• Manlio Brosio (1964-1971)
• Joseph Luns (1971-1984)
• Lord Carrington (1984-1988)
• Manfred Wörner (1988-1994)
• Willy Claes (1994-1995)
• Javier Solana (1995-1999)
• Lord Robertson (1999-2003)
• Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)

Sursa:
      Manualul NATO, 2001
      www.nato.int

Biroul Informare şi Relaţii Publice